ROMÁNICAS I

    
 VERSIÓN EN RUMANO DE MI POEMA "MUJERES"

        Femei

 Sunt cele doua Fride, cea a durerii şi cea a forţei.

Cea care pulsează sângele roşu.

Cea care îşi văzu sângele revărsat pe versanţii piramidei îndărătnice a iubirii.

Cea-ntoarsă asupra rănii

Cea cu secretul pe buzele tuturor. Ambele Fride sunt eu.

Şi Emily în grădina-i cu flori tulburi,

senină şi selenară, amară floare de mac a limpezimii.

Şi acea Virginia cu ochi de alună

şi cea care trimite fulgerul

şi cea care clatină apele cu trupul ei adormit.

Ana cu tăişul de gheaţă peste inima înţepenită,

Rosalia împrăştiind ploaie de muşchi şi piatră în timp ce ascultă clopotele lui nicicând,

în timp ce frământă umbra neagră a nostalgiei cu hazardurile ei.

Anne la bordul albelor sale golfuri

şi ochii lui Carson

şi sarea din plămânii Alfonsinei.

În mine cuţitul din rana Alejandrei,

muşcătura de cadmiu, praful de puşcă pe limbă şi deşertul ei chimic.

Şi dezolarea părăsirii,

floarea brăzdată a bărbatului care pulverizează petala pasiunii Sylviei.

Sunt cele două Fride. Sunt toate femeile care au plâns.

Îmi închid pieptul unde sălăşluiesc cuvintele lor şi se adună aştrii ca nişte valize pline,

ca nişte refugii de vise într-o aşteptare zadarnică.

Întreaga lumină aici, lumina cea laşă şi ea.

Întreaga mea patrie aici, în ţarcul ei lichid.

Albia unei lacrimi care s-a revărsat din poem.

Întreaga ploaie sunt, limbajul şi apa;

oceanul în statura lui inversat.

                                                                              (Traducción de Catalina Iliescu)

Mujeres

Soy las dos Fridas, la del dolor y la de la fuerza.

La  que bombea sangre roja. 

La que vio su sangre precipitarse por las laderas de la terca pirámide del amor.

La vueltabajo en su llaga,

la del secreto a labios. Las dos soy.

Y Emily en su jardín de flores turbias,

clara y lunar, amapola amarga de la transparencia.

Y esa Virginia de los ojos de avellana

y la que arroja el rayo

y la que mueve el agua con su cuerpo dormido.

Esa Ana con la aguja de la nieve sobre el corazón yerto,

Rosalía lloviendo musgo y piedra mientras oye las campanas del ya nunca,

mientras amasa la sombra negra de la nostalgia y todos sus acasos.

Anne embarcada en sus bahías blancas,

y los ojos de Carson

y la sal en los pulmones de Alfonsina.

En mí el cuchillo de la herida de Alejandra,

la mordedura de cadmio, la pólvora sobre la lengua y su desierto químico.

Y la desolación del abandono,

flor ajada del hombre que pulveriza el pétalo de la pasión de Sylvia.

Soy las dos Fridas. Soy todas las mujeres que lloraron.

Cierro mi pecho donde van sus palabras y se recogen astros como maletas llenas,

como albergues de sueños en una espera inútil. 

Toda la luz aquí, también la luz cobarde.

Toda mi patria aquí, en su recinto líquido.

El cauce de una lágrima que desbordó el poema.

Toda la lluvia soy, el océano inverso en su estatura.

Agua y habla cautivas.