VERSIÓN EN RUMANO DE MI POEMA "MUJERES"
Femei
Sunt cele doua Fride, cea a durerii şi cea a
forţei.
Cea care pulsează sângele roşu.
Cea care îşi văzu sângele revărsat pe
versanţii piramidei îndărătnice a iubirii.
Cea-ntoarsă asupra rănii
Cea cu secretul pe buzele tuturor. Ambele
Fride sunt eu.
Şi Emily în grădina-i cu flori tulburi,
senină şi selenară, amară floare de mac a
limpezimii.
Şi acea Virginia cu ochi de alună
şi cea care trimite fulgerul
şi cea care clatină apele cu trupul ei
adormit.
Ana cu tăişul de gheaţă peste inima
înţepenită,
Rosalia împrăştiind ploaie de muşchi şi
piatră în timp ce ascultă clopotele lui nicicând,
în timp ce frământă umbra neagră a nostalgiei
cu hazardurile ei.
Anne la bordul albelor sale golfuri
şi ochii lui Carson
şi sarea din plămânii Alfonsinei.
În mine cuţitul din rana Alejandrei,
muşcătura de cadmiu, praful de puşcă pe limbă
şi deşertul ei chimic.
Şi dezolarea părăsirii,
floarea brăzdată a bărbatului care
pulverizează petala pasiunii Sylviei.
Sunt cele două Fride. Sunt toate femeile care
au plâns.
Îmi închid pieptul unde sălăşluiesc cuvintele
lor şi se adună aştrii ca nişte valize pline,
ca nişte refugii de vise într-o aşteptare
zadarnică.
Întreaga lumină aici, lumina cea laşă şi ea.
Întreaga mea patrie aici, în ţarcul ei
lichid.
Albia unei lacrimi care s-a revărsat din
poem.
Întreaga ploaie sunt, limbajul şi apa;
oceanul în statura lui inversat.
(Traducción de Catalina Iliescu)
Mujeres
Soy las dos Fridas, la
del dolor y la de la fuerza.
La que bombea
sangre roja.
La que vio su sangre
precipitarse por las laderas de la terca pirámide del amor.
La vueltabajo en su
llaga,
la del secreto a
labios. Las dos soy.
Y Emily en su jardín
de flores turbias,
clara y lunar, amapola
amarga de la transparencia.
Y esa Virginia de los
ojos de avellana
y la que arroja el
rayo
y la que mueve el agua
con su cuerpo dormido.
Esa Ana con la
aguja de la nieve sobre el corazón yerto,
Rosalía lloviendo
musgo y piedra mientras oye las campanas del ya nunca,
mientras amasa la
sombra negra de la nostalgia y todos sus acasos.
Anne embarcada en sus
bahías blancas,
y los ojos de Carson
y la sal en los
pulmones de Alfonsina.
En mí el cuchillo de
la herida de Alejandra,
la mordedura de
cadmio, la pólvora sobre la lengua y su desierto químico.
Y la desolación del
abandono,
flor ajada del hombre
que pulveriza el pétalo de la pasión de Sylvia.
Soy las dos Fridas.
Soy todas las mujeres que lloraron.
Cierro mi pecho donde
van sus palabras y se recogen astros como maletas llenas,
como albergues de
sueños en una espera inútil.
Toda la luz aquí,
también la luz cobarde.
Toda mi patria aquí,
en su recinto líquido.
El cauce de una
lágrima que desbordó el poema.
Toda la lluvia soy, el
océano inverso en su estatura.
Agua y habla cautivas.
